Copiii singuri la părinți II

Continui ce am început alaltăieri.

Nu îndemn pe nimeni să-și facă idei greșite despre oameni ce nu cunosc PERSONAL, doar pentru că sunt singuri la părinți. 
Nu evitați copiii singuri, nu îi tratați cu răceală, nu îi judecați.
Nu întotdeauna este vina lor că sunt așa (dacă sunt). Părinții sunt în mare parte responsabili, dar sunt de părere că la 30 de ani un om, bărbat sau femeie, are discernământ și poate face diferența între bine și rău, corect și greșit, alb și negru, matur și imatur, etc.

Nu cred că la 30 de ani trebuie să ne zică cineva care-i secretul vieții.
Există internet, cărți, documentare, etc. NIMENI nu s-a născut învățat, toți putem greși, dar vine o vreme când TREBUIE să creștem. Și dacă părinții prea permisivi nu au putut să ne  învețe cum să devenim maturi, atunci trebuie să luăm noi măsuri. Părinții nu vor fi trăi o eternitate.
Toată viața vom căuta un substitut al părinților, o nouă mamă care să stea după noi. 
Vom deveni dependenți de ea, o vom sufoca și îi vom face viața amară, inevitabil va pleca. Nimeni nu iubește să fie sufocat. Nimeni nu are datoria, (sau obligația) să stea după noi ca după un copil de 5 ani. Mama ar fi trebuit să ne-nvețe să ne purtăm singuri de grijă, nu să sară în ajutorul nostru la orice bătaie din palme.

Recomand o perioadă de singurătate strictă. Fără părinți, fără partener, fără ajutor de nicăieri. Știu că-i ușor și binevenit orice mic ajutor, dar poate că nu avem nevoie. Ce avem nevoie este să învățăm să ne comportăm ca adulți responsabili. Până nu e prea târziu. Nimeni nu are datoria să ne suporte imaturitatea cum au  făcut-o părinții, din prea multă iubire.
Când vom învăța să nu mai luăm telefonul să sunăm acasă, când vom învăța să trăim singuri, NUMAI atunci vom fi preparați pentru o relație. 

PS Nu îndemn pe nimeni să se certe cu părinții, să-i ia la bătaie, să uite de ei. Nu e vina lor în totalitate, poate chiar nu e deloc! Nu-mi permit să dau sfaturi, nu am niciun drept, nu sunt persoana potrivită.
Îndemn la un dialog sincer, deschis, și, unde este nevoie, se poate apela la un consultant în materie. 
Sunt cazuri în care iubirea părinților a făcut din copii niște paraziți...  și nu numai emoțional. 

Părinți, dați-le voie la copii să crească, să-și poarte singuri de grijă. Este DATORIA a voastră și DREPTUL lor! 
Nu sunt toți imbecili sau labili psihic, puturoși sau dobitoci.


Și uite, exact astăzi am găsit vorbele aste pe net (din italiană):


„TREBUIE să învățăm ma întâi să trăim singuri, numai așa putem învăța să trăim cu alții, altfel stăm cu ei din necesitate. Ar trebui (să existe o materie) să se învețe la școală cum să stăm singuri, cum să ne mulțumim cu noi.”

Este ceea ce încerc să explic de ani de zile celor din jurul meu. Dar mă iau toți în râs, convinși că știu să trăiască singuri, nu au nevoie să învețe... .
Mda, de aia nu reușesc să se despartă de un bărbat violent/sau de o femeie oportunistă.

Ps. Din cauza acestui articol am avut un coșmar înfiorător. Se făcea că eram îndrăgostită de un mămos fără margini, și-atât de mult mă deranja lucrul acesta încât nu mai voiam să dau ochii cu părinții lui, care, de altfel, erau oameni foarte buni.
Eu care sunt independentă de la 5 ani, cu unul care habar nu are ce este viața. Terifiant sentiment. 
Din cauza asta ne-am despărțit... iar el a fugit la mama.
Groaznic, cred c-am să stau singură toată existența mea! Doamne, păzește-mă!

Post a Comment

0 Comments

>