Retrospecție, introspecție și confesiuni

Imparte Iubirea, Om cu Suflet:

Drag cititor fidel și infidel,

Acum circa 5 ani, împinsă de la spate de fratele meu Sebi, am fondat primul meu blog, acesta: https://eumerit.blogspot.com.

De ce „eumerit”?
M-am pus în papucii tăi, ai celui/ai celei care citește: „eu merit, tu meriți, el/ea merită”.

Habar nu aveam ce este un blog, cu ce se servește, cum se mănâncă. Habar nu aveam ce avem să scriu.
Dar m-am aruncat trup și suflet în acest proiect.
Lucram și 18 ore pe zi, fără să mănânc sau beau ceva.
Scriam despre ceea ce căuta lumea. Obișnuiam să mă informez despre ce vor oamenii să citească.
Și-am scris atât de multe chestii, că azi, când mai frunzăresc blogul ăsta, mă uimesc și mă întreb: „când am avut timp să scriu toate astea?!”
Nu am avut timp, mi-am făcut timp.
Și asta este valabil pentru orice.
Nu ai timp” este echivalent cu „Am alte priorități. Nu pot să mă împart într-un milion. Ori fac asta, ori fac aialaltă, dar nu amândouă.”

În fine, despre asta scriu în cartea „Ce ești azi, ai decis ieri”.
Nu știu când va ieși, mai am ceva de lucru la ea. Însă mai importantă este casa mamei în acest moment. Exact ce-am scris mai sus.
Dacă vrei să afli momentul exact în care iese, înscrie-te la scrisoarea ocazională, apăsând aici.

Am crescut extraordinar de când am scris prima postare https://eumerit.blogspot.com/2012/12/celibatari-din-toata-lumea-uniti-va.html.
Nu a fost nimic extraordinar, dar am spart gheața.
De atunci m-am dezvoltat emoțional, spiritual - m-am schimbat extraordinar.
Sunt mai bună acum, mai tolerantă - mai înțelegătoare de fapt. Sunt mai reflexivă, mai rezistentă la critici injuste și mai puțin sensibilă la comentarii negative.
Din cauza unor comentarii incredibil de răutăcioase la primul meu vlog „Îmi curg mucii, deci exist!”, am renunțat la blogging și am plecat în Anglia.

Ha! Ce noroc că am făcut asta, că acolo visul din copilărie pe care nu am crezut că am dreptul să-l visez, mi s-a îndeplinit.
Și-acum zic „datorită” acelor comentarii îngrozitoare am scris și publicat mai mult de 38 de cărți în 3 ani.
Dar am mai vorbit despre asta.
În aprilie 2019, am publicat prima mea carte de memorii în limba română: „14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă”.
Cred că ai auzit de ea.

Deși nu mai dedic timp acestui blog, unele articole au foarte multe vizite.
Și asta mă uimește.

Mulțumesc celor care citesc postările mele și mă aplec în fața celor care găsesc timp să lase câteva cuvinte în semn de mulțumire sau prețuire. 
Mă bucur întotdeauna când citesc un comentariu - dacă-i scris cu respect și considerație. 
Dacă nu, nu le iau în seamă mult.
Nu mă mai întristez când sunt atacată.
Postările vechi au fost scrise în grabă și, pe atunci nu dădeam importanță gramaticii și semnelor de ortografie. Mi-era greu să cred că postările mele vor fi vreodată citite de altcineva în afară de mine.
De când am început să scriu cărți, sunt mai atentă.
Iar de când mi s-a aruncat în față că sunt agramată, m-a apucat paranoia. Mă gândesc foarte mult înainte de a publica ceva. Corectez cu grijă, însă, din nefericire, tot îmi mai scapă câte ceva așa că te rog să mă ierți. Nu o fac intenționat.

Retrospecție, introspecție și confesiuni de Cristina G. Gherghel
Iubiți-vă unii pe alții