Adio prieteni

Dimineaţă am vorbit (la telefon) cu mama. Din vorbă-n vorbă am ajuns la subiectul foarte la modă în acest moment: sfârşitul lumii. Am rămas şocată când mi-a zis că data exactă este 21 decembrie. Nu ştiu cine îmi spusese că trecuse deja. Hmmm.

O precizare este absolut necesară; altfel îţi va rezulta greu să înţelegi motivul pentru care eu nu ştiam despre acest lucru. NU AM televizor. Adică am televizor, dar nu am cablu/antenă/etc., deci, nu merge. Eu, chestiile astea nu am cum să le ştiu dacă nu mi le spune cineva verbal (oral.. NU te gândi la prostii, ticălosule).

Ziceam...

--- ”Cum, mamă, pe 21?! Parcă fusese săptămâna trecută. Aşa îmi spusese cineva”

--- „Nu mamă, nu, acum e, pe 21, adică vineri.”

Parcă mi-a dat cu ceva în cap. Iar tre' să stau cu frica-n sân?!

Abia răsuflasem uşurată.. „pfiu”... şi acum.. din nou?
--- „Ptiu batâ-te-ar norocu' de sfârşit. Vii sau nu?! Nu ne tot da atâtea speranţe! La 3 luni alt anunţ de genul... Ţine-te de cuvânt odată, nemernicule!

Şii tu că unii şi-au vândut averile şi le-au „mâncat" cu târfele... Ai ruinat oamenii ăstia cu neseriozitatea ta.

Alţii au îndrăznit să facă şi mai şi... le-au dat la săraci!!! Îţi dai tu seama câtă lume ai nenorocit? Să-ţi fie ruşine!”

M-am pregătit în iunie.. sau când a fost ultima dată. M-am spovedit, mi-am cerut iertare de la toţi şi m-am îmbătat mangă. M-am culcat îmbrăcată şi cu papucii în picioare. Nici nu m-am învelit...
--- „Ce dreacu, oricum mor, nu o să mai simt frig” (? în iunie frig? Da, mă, mie mi-e frig şi-n august!). Dar dimineaţa, pe la 12, când am deschis ochişorii,  tăhuie de cap, am văzut soarele că strălucea pe cer... şi inima mi-a tresăltat de bucurie:
---„Sunt în RAI, o, Doamne... m-ai iertat!!!”
Aproape c-am murit (?!) de bucurie. Mă uit în jur să văd florile şi iarba verde promisă... Îmi sare-n ochi un superb dulap alb, imens... hmmm.
--- „Dumnezeu îmi cunoaşte gusturile. Normal, ce proastă! EL ştie tot” Pe urmă îmi apare, într-una din oglinzile uriaşe ale dulapului, un cap cu părul vâlvoi, cu ochii bulbucaţi ca două cepe de apă, pielea străvezie... avea parcă şi bale la gură... Încremenesc de uimire.

----”Mă'... da' aşa arată îngerii? Măi, dă-mă... hmmm. Ptiu, ptiu, ptiu (scuip de 3 ori în sân de oroare). Ce pocitanie, frate. Monştri, ce să mai. Vai de mine cum ne-au păcălit! O să moară mama de spaimă”.

După care încep să aud nişte zgomote, nişte voci...

----”Taci, fă, că vine Sf. Petru să te ia la trei parale, cum o să-şi scoţi cămaşa când te va întreba de ce judeci îngerii după aparenţe?! Ruşine, Cristina, abia ce-ai ajuns în paradis şi ai şi început să critici. Să vezi ce păţeşti tu acuşica!”
Îmi implor creierul să intre-n hibernaţie (nu e că îi este aşa de greu) şi stau chitic, într-un colţ, tremurând de spaimă. Trec cam vreo 10 minute, eu nemişcată, fără să respir (doar eram moartă nu? morţii nu respiră, măăăă) şi încet încet simt cum că mă trece.... hmm, pardon, că trebuie să merg, neapărat, la baie.

------„Ceeee?! Nu se poate, morţii nu au nevoie de baie!”
Şi-n acel teribil moment îmi dau seama, cu groază, că nu sunt moartă deloc!!! Că (virgulă) capul ăla înspăimântător este al meu! Că zgomotele, vocile.. ce aud sunt vecinii mei care urlă... şi pe, deasupra, îl mai aud şi pe Salam - copilu' minune!!”

Fuga la baie, spală-te pe faţă cu apă din congelator, dă-ţi două palme şi... RESPIRĂ!!!
Trăieşti... U...ra. Hmm. CEeeeeeeee?! Nu-mi place. Am nevoie de o cafea. Tare... şi de 3 aspirine. Îmi crapă capul. Se-nvârte camera cu mine. 

--- „Jur că nu mai beau!” 
Până data viitoare. :D

Ps. Articolul este un pamflet/satiră aşa că, vă rog, nu vă neliniştiţi. Sunt foarte bine! Cel puţin, aşa mi-a zis psihiatrul care m-a legat (aseară) în cămaşă de forţă.
În cazul în care ţi-a plăcut ce ai citit (ți-a stârnit un zâmbet poate/sper) un like/share la pagina Facebook este echivalent cu Mulţumesc.

Pentru mai multe sclipiri de geniu vizitează meniul (bară sus) UMOR/Poietism.