Frica de iubire

Am ieşit cu un băiat cunoscut on line. La „panaramă”, doar aşa. Când mi-a propus să ies la o cafea eram bine dispusă. Am zis da şi nu am mai putut da înapoi. Când zic da, e DA, şi invers. Mi-a fost greu să mă-mbrac. Nu aveam niciun chef să ies, să văd un bărbat, şi era frig. Nici nu m-am pieptănat. I-am zis surorii mele că stau maxim o oră. „Merg (pe jos), îl salut şi mă-ntorc. N-are cum să-mi placă. M-am resemnat. ”

Ne-am întâlnit, punctuali amândoi (eu cu 1 minut, poate, în întârziere).

Am vorbit vreme de 5-6 ore. Nici nu ştiu când a trecut timpul. Eram surprinsă. Gândea ca mine aproape-n toate. L-am plăcut instant. Iniţial pentru că am avut senzaţia că-i timid. Mă atrag bărbaţii timizi, ce vrei? E o chestie complicată. Nu intru-n detalii.

Discurs între mine şi alter-ego-ul meu.

---„Mă, să mă bată norocul. Ai dat de naiba, Cristina.”

---„Ei, pe dracu. Data viitoare îi zic că nu vreau să ne mai vedem. Ce rost are?!”

Dar ne revedem. Ne punem iar pe vorbit. 10 ore, sau mai mult. Nu mă simţeam bine (nu-ntreba), chiar deloc. Am fost la o prăjitură (ce romantic), am văzut vreo 4 filme în 3 D şi am râs (şi plâns) cu lacrimi. Timpul a zburat şi m-am simţit foarte bine. Nici nu-mi amintesc să fi trăit vreodată momente mai senine, mă refer cu un bărbat. Nu mi-a cerut nimic. Nu a făcut un singur pas fals. 

---„Trebuie să-i spun, dar cum? Ce motive să invoc?!”

---„Nu-mi vine să cred că nu sunt în stare să-i zic cuiva: Nu, mulţumesc!”

---„Dar de ce să-i zic nu? Nu am niciun motiv. Doar că mi-e teamă. Foarte teamă. Habar nu aveam că-mi era teamă. Ce-o fi cu mine?!”

Mă sună:

--- „Ne vedem sâmbătă?!” Aşa aş fi vrut să zic: „Abia aştept!” dar în loc am bolborosit...

--- „Ţi-am scris un mesaj, nu l-ai citit?”

--- „Nu, nu prea intru pe Facebook, mă duc să-l citesc acum.”

Ce ticăloasă sunt, nici n-am avut curaj să-i spun în faţă. I-am scris ceva de genul:

---„Nu pot, credeam c-am trecut de faza asta.”

Dar ce fază?!!! Despre ce-oi fi vorbind? Oi fi dat în anul morţii. Ei şi? Unul în minus; se mai eliberează planeta. Las locul la altul. Şi aşa suntem prea mulţi.

Nu mă aşteptam la aşa ceva. Am mai ieşit de vreo 3 ori în ultimii 3 ani, dar nu m-a atras nimeni aşa. Adică, deloc. El mă atrage fizic, dar, mai ales, mă atrage psihic/mintal. Nu vrea copii, nu vrea să se însoare, dar vrea pe cineva. Mă,... sunt topită, efectiv, şi mor de spaimă. Mă atrage în toate modurile posibile şi eu fug. Culmea culmelor. Sunt nebună. E clar. Ce-o fi gândind omul?!

Şi mi-a părut rău. Pentru mine. Că eram sigură că aş putea avea o relaţie cu un om pe care-l plac. Dar nu pot. Şi nici nu ştiu de ce. Poate că nu mă place el îndeajuns, poate e al şaselea simţ care mă avertizează, poate... poate... sunt toate supoziţii, scuze ridicole.

Sunt tristă. Măcar e primăvară, e soare, şi eu iubesc soarele. De el nu mi-e teamă. Şi-ar trebui, pentru că, dacă vrea, este nemilos şi crud. Dar nu-mi este. Mi-e teamă de omul care-mi place... după atâta amar de vreme. Şi el habar nu are şi nu va avea. Teamă mi-a mai fost, dar am avut motive. Acum nu am. 

Mi-a zis:

---„Să nu scrii despre mine pe bloguri.”

Dar el nici nu-mi citeşte blogurile. Nu stă on line. E un om pragmatic. Mă doare, dar va trece.

---„Totul trece. Doar ştii. Dă timp timpului.”

Şi m-am trezit. M-am frecat la ochi, ca o pisică: cu lăbuţele (brrrr, e frig, deşi e soare afară), şi mi-am dorit să mă îndrăgostesc. Curat, fără dureri de cap. Carpe Diem. Să mă trezesc alături de cineva care să nu-mi ceară imposibilul. Unul ca el. Şi mi-au dat lacrimile.

PS Este un vis, nu o întâmplare reală. O poveste, dacă vrei.
Orice asemănare cu persoane sau fapte reale, este pur întâmplătoare