Cine te crezi...

Este o istorie personală care m-a făcut mult să gândesc şi să dubitez de capacitatea de înţelegere a unor oameni.

Acesta a fost motivul final care m-a împins să-mi vând maşina şi să mă resemnez cu ideea: „ca la noi la nimeni”.

Anul trecut copiii unor vecini „s-au jucat”  pe maşina mea. Eu fiind în grădină, maşina parcată ca de obicei, în faţa porţii, la ţară, la părinţi. Nu în stradă, dar lângă gard - în şanţ, dacă vrei.

Mereu stăteam cu grijă, dar nu aveam unde să o las în altă parte. Sau, cel puţin, o soluţie alternativă era „peste mână”. Cum am zis, copiii şi-au găsit un câmp de joacă inedit. S-au urcat cu picioarele pe capota maşinii, au luat pietre şi-au scris pe ea, i-au tras cu şutul/cu un par, au rupt farurile. Din grădină am auzit una dintre mame urlând la copii, dar nici nu mi-a trecut prin cap că asta făceau.

A doua zi merg să văd cât e de murdară şi dacă trebuie să o spăl. Ajung, mă uit şi-ncremenesc.

--- „Băi, să dea naiba, dar ce s-a mai murdărit... cu model. Cum naiba a fost posibil?!” Mă apropii să dau cu mâna şi când văd că nu e praf  încep să tremur instantaneu.

--- „E zgâriată, nu-i posibil, eram înmărmurită şi-mi amintesc de strigătul de ieri... Deci de aia a strigat mama la ei”! Peste tot semne, toată capota, pe laterale. Unele foarte adânci (imposibil de scos sau acoperit) vopseaua sărită total în unele locuri, în lateral câteva lovituri, etc.

Nu mi-a venit să cred. Îţi spun sincer. Nu reuşeam să mă capacitez de ce-au făcut asta. Nu erau foarte mici. Mereu i-am plimbat cu maşina. Mereu am vorbit cu ei. Am dansat, m-au ţinut de mână şi eram „prieteni”. Nu puteau să o fi făcut din răutate. Dar am început să plâng involuntar şi m-am dus să vorbesc cu părinţii care au recunoscut că i-au văzut pe maşină. Le-am zis că le voi cere despăgubiri. Nu am făcut-o neapărat pentru banii în sine. Ştiam că nu o să obţin un fir de praf de la ei. Dar ca să le dau o lecţie. Să-i învăţ că cine greşeşte - plăteşte. Aşa e în ţările civilizate.

(Eu am stat 5 zile într-o casă cu chirie. În una dintr-astea 5 zile a sărit furtunul de la maşina de spălat şi-am inundat casa. M-a costat 1.100,00 de Euro. Am plătit fără să crâcnesc. Era vina mea. Şi m-au mai şi insultat.)

Una dintre mame s-a codit, dar a plătit, de frică că merg la poliţie. Celelalte două s-au făcut că plouă. Dar nu m-am lăsat. Am zis că dacă tac vor continua pagubele ce făceau în permanenţă la orice vecin. Distrugeau tot ce le stătea în cale, ca nişte termite (cum au zis poliţaii): garduri, flori, copaci, maşini, biciclete, bănci, etc. Totul.

Repar/vopsesc maşina: m-a costat 120 de euro. Fără să pun umblatul pe drum (deci timpul pierdut), nervii etc. 100 de lei i-am avut de la mama sperioasă. Restul, din munca mea. Toată vara (primăvară/toamnă) am muncit (la părinţi, la ţară) şi ele au stat pe bancă mirându-se ce tot găsesc de muncă. Eu mă miram de ele că aveau timp de stat pe bancă, la bârfă, în zi de lucru.

M-au chemat şi pe mine de câteva ori... mi-a venit să râd (isteric) şi să le spun câteva, dar m-am abţinut: „Cine sunt eu să judec pe alţii?!” Dar când e vorba de bătaie de joc pe faţă, îmi sare ţandăra şi nu suport să mă ia un ignorant de prost.

Le văd pe celelalte 2 mame şi le cer socoteală. Educat, frumos, cu respect. Frate... când începe una să urle... s-a auzit în tot satul. Mă aşteptam de la cealaltă, dar nu de la aia (pe care nici nu o cunoşteam). Am observat că se bâlbâia la greu, „fâlfâia” şi nu se înţelegea nimic. Urla cât putea şi ori de câte ori intenţionam să deschid gura (schiţam gestul), URLA şi mai tare. Singurul lucru pe care l-am înţeles, l-a repetat încontinuu, a fost:

--- „Cine te crezi?!” M-a pufnit râsul şi mi-am dat seama că-i beată criţă. Măi să fie... nu ştiam că bea. Adică cum „cine mă cred”: un om, care munceşte zi şi noapte, cinstit, să-şi câştige existenţa. Iar tu stai pe bancă, la bârfă, neisprăvito!” Evident că nu am reuşit să rostesc un singur cuvânt. Am lăsat-o să plece clătinându-se, dar am jurat că NU mă voi opri aici. Sunt şi autorităţi. Să vorbesc direct cu ea/ele m-am lăsat lehamite, dar numai pentru binele părinţilor. Că ei stau/locuiesc acolo şi ăştia-s „oameni” periculoşi. Renumiţi oriunde pentru acţiunile lor. Mi-era frică că le vor sparge geamurile sau le vor da foc la casă. Că sunt capabili.

Dar nu s-a terminat cum au sperat ei şi la întrebarea „cine mă cred” există doar un răspuns: „nu e cine mă cred, dar cine sunt: UN OM cu judecată, cu respect şi muncitor.” Iar tu o creatură periculoasă din foarte multe puncte de vedere. Aşa cum te ştie nu numai tot satul, dar şi satele vecine. Şi pe bună dreptate nu sunteţi luaţi în considerare şi marginalizaţi. Oamenilor muncitori le este frică de nişte fiinţe ca voi. 

Nu am scris pentru ei, habar nu au „cine sunt”. Am scris pentru mine. Că-mi „stătea pe inimă.”

Nu am văzut banii înapoi (nici nu mă aşteptam) dar le-am dat o lecţie... şi ei mie una şi mai mare: „În România nu există legi „morale”, nu există respect, nu există umanitate. Există doar invidie, răutate, ură gratuită, oportunism, etc. Există furt şi distrugeri în masă cu bună ştiinţă.”

Discursul este general, nu se aplică la toţi oamenii, evident, dar în cele mai multe cazuri e adevărat. Din nefericire. Nu ştiu când vom intra în rând cu lumea. Şi cred că am dreptul să mă pronunţ, după ce am locuit atât de mult în străinatate. Vorbesc în cunoştinţă de cauză.

Şi rămân de părere că cine greşeşte, TREBUIE să plătească! Într-un fel sau altul. Că nimănui nu-i cad banii din cer.