Iubirea şi ipocrizia

Am vorbit despre dragoste ieri... aşa mi-am amintit de o poveştire adevărată. Citeşte: poate te regăseşti.

Pentru cine se gândeşte că scriu despre unii fără a cere permisiunea, îi spun că NU am făcut şi nu voi face NICIODATĂ aşa ceva.. Respectul este pe primul loc în viaţa mea.

Este o istorie de dragoste care a făcut numai rău. Una dintre multe. Poate chiar şi ţie şi s-a întâmplat aşa ceva. Că nimeni nu e imun.

Prietena mea, care ar fi putut să iasă cu orişicine, nu a ieşit cu nimeni vreme de câţiva ani, FOARTE buni ani= mulţi. Nu putea să iubescă. Zicea că are inima de piatră. Se ştie că inimii nu-i poţi comanda.

Într-o zi, mă sună, să-mi prezinte omul de care s-a îndrăgostit pe nepusă masă. Îi invit la mine, la cină. Apar cu o sticlă de vin (ea o avea în mână= ea a cumpărat-o). Mă uit la el şi nu-mi vine să cred: mic de statură (mai mic decât ea), burtă, buhăit la faţă= urât cu draci, foarte prost îmbrăcat, nu sărăcăcios, ci PROST/fără gust. Dar gusturile nu se discută, nu?

--- „Hmm, tre' să fie ceva de capul lui. Nu se poate să se fi îndrăgostit degeaba. Dacă nu aş fi cunoscut-o, aş fi gândit că „stă cu el, din interes”. Că o fi bogat. Dar dracu să-l ia, era mai sărac ca un boschetar. Poate-i deştept. Să vedem.” După multe vorbe lipsite de sens concluzionez că nu-i prost, dar nici deştept. Puţin arogant şi deloc modest. Mai aştept. Ceva trebuie să apară.

Mă uit la ea, o observ, îndrăgostită lulea, dar extrem de nefericită.

--- „Bă', ia stai puţin... când iubeşti, eşti fericit şi se vede. Ce naiba se întâmplă?!

Mă uit la el, o ignoră total, mai mai că-mi făcea curte mie.

--- „Ptiu, mâncate-ar ciorile, eşti nebun!” Ignor şi nu schiţez un singur gest. Mă comport ca o gazdă bună ce sunt. Îi salut, sărutând-o şi strîngând-o la piept, ca o încurajare şi ca semn de alianţă.

Am înţeles şi eu ce a înţeles şi ea încă de la început. Il iubeşte fără să vrea. Fără baze, ştie că nu-i pentru ea, dar nu se poate împotrivi. Nu-i dă nimic din ce are nevoie, dar il iubeşte. Ce pedeapsă. Iarăşi?! Ce-o fi făcut fiinţa asta aşa de rău, încât să dea numai peste ticăloşi?

Vorbim, nu mă-ntreabă ce părere am... ştie. Ştiu şi eu că ea ştie că ştiu, nu-i nevoie de cuvinte. Nu-i dau sfaturi, nu sunt în măsură. Ea nu mi le cere. Este adultă şi responsabilă. Ştie ce-i bine pentru ea. O respect pentru asta. Ştie că tot ce are nevoie este timp şi putere. Plânge mereu, nu mai surâde. Pare că viaţa i s-a sfârşit. Şi mi se rupe inima. Dar ce pot să fac? Inima e atât de proastă. Nu poţi să ţi-o scoţi din piept.

Într-o zi mă sună rugându-mă să merg să o iau dintr-un anume loc. Foarte departe. Plângea cu suspine.

--- „A murit cineva?”

--- „Nu, stai liniştită.”

--- „E bine atunci. Aşteaptă-mă.”

Ajung, nu spun nimic. Aştept să-mi spună ea. Dar imaginam deja. Îmi povestise multe despre iubitul ei.

Acum e calmă, plânge liniştit. Citesc în ochii ei resemnare. Parcă mă văd pe mine. După câteva minute începe să vobească lent, fără duşmănie, fără sentimente, fără intonaţie-n glas. Parcă-i golită pe dinăuntru.

--- „Mulţumesc că ai venit. Mulţumesc că nu mă-ntrebi nimic. Mulţumesc pentru că nu mă judeci.

Ştiu că-i greşit, nu trebuie să-mi spună nimeni. Dar îl iubesc şi nu ştiu ce să fac. E un coşmar care nu se mai termină. Nu merită să fie iubit... de nimeni! Cu atât mai puţin de mine. Nu valorează NIMIC ca făptură omenească. E un surogat de om, un leneş, un parazit aş îndrăzni. Egoist, egocentric, laş, oportunist. Incapabil de a simţi ceva.”

--- „Aha, deci aveam dreptate. Ce trist şi previzibil!”

Uite şi tu ce mi-a făcut astăzi:

Eram afară, pe terasa unui bar. Vorbeam. Tu mă cunoşti, ştii ce mult timp a trecut de când nu am mai iubit pe nimeni. Tocmai ce-i mărturisisem cât de mult înseamnă pentru mine, când scoate un sunet tipic bărbătesc: un fel de şuierat de admiraţie, urmat de cuvintele:

--- „ce bună e aia, mamma mia”.

Rămân MASCĂ. Mi-a căzut cerul pe pământ.

--- „Cred că am un coşmar. Nu poate fi adevărat!”

Mă uit incredulă la el, mă pişc de braţ chiar. Să văd dacă-s trează. Sunt trează, fir-ar al dracului! Şi-l întreb cum a putut să facă una ca asta chiar acum. El sare imediat „de fund în sus”, alterat şi ofensat la maxim.

--- „Cum adică „una ca asta”? Dar ce-am făcut aşa de rău?! E o femeie frumoasă, doar vezi şi tu! Ce crezi că dacă sunt cu tine, nu mai am ochi să văd ce e în jurul meu?! Hai să fim cinstiţi: crezi că bărbaţii, în general, nu se mai uită după alte femei când sunt într-o relaţie? Sunt o persoană onestă şi nu-mi place ipocrizia, mă cunoşti doar. Eşti frumoasă, dar şi ea e frumoasă aşa că o spun cinstit. Nu fi orgolioasă. Dacă nu eşti capabilă să-nţelegi asta, înseamnă că eşti proastă ca toate celelalte!”

Nu am putut să zic nimic. Mă simţeam cea mai tâmpită din univers. M-am luat şi-am plecat.

--- „E un nemernic. „Un bastardo senza limiti.” Nu are nimic uman într-însul. Sunt cu el de vreo 6 luni, sau mai puţin. Nu-mi amintesc. Am vorbit de aşa de multe ori cu el. Părea să mă-nţeleagă. Ştiam că nu merită iubirea nimănui, dar nu mă gândeam că poate să fie atât de nemernic.

Ce crede, că noi femeile, suntem proaste? Că nu vedem/observăm, că nu ştim, că nu suntem conştiente că TOŢI se uită permanent după altele?! Pseudo vedete, actriţe, cântăreţe, târfe de doi bani..., păpuşi de plastic, iubita prietenului/a vecinului... Ignorăm pentru că la sfârşitul zilei se întorc la noi şi pentru că suntem oameni şi toţi avem slăbiciuni.

Dar una e să te uiţi şi alta e să lipseşti de respect persoana care-ţi stă alături.

Pentru că ce a făcut el nu a fost să se uite după altele (care, vorba aceea, nici mucii nu i-ar fi dat pe el) dar a fost să mă umilească până la extrem. Ca şi cum aş fi fost fost un obiect, fără sentimente, fără valoare... . S-a terminat, nu mai vreau să-l văd. Am suportat încă prea multe. Şi pentru ce? Nu-mi dă nimic. Îl iubesc şi mă urăsc pentru asta. Voi plânge, mă voi da cu capul de pereţi, dar am o demnitate şi NU vreau să renunţ la ea. Nimeni nu merită asta. Iubirea te ridică, iubirea te coboară... dar nu te umileşte. Să-l ia dracu de tâmpit!!!”

Şi a schiţat un zâmbet pe faţa ridată de lacrimi. M-am simţit mândră de ea.

--- „Ce om! Iubeşte, dar nu se lasă călcată în picioare. Ştie că nu e corect şi luptă pentru asta... Măcar de toată lumea ar fi capabilă de atâta putere. Că tuturor ni se întâmplă să iubim pe cine Nu trebuie/merită, dar câţi suntem în stare să ne menţinem demnitatea?!”
De atunci e singură, dar e în pace. A învăţat să surâdă din nou. Să creadă şi să trăiască. Şi ştie că dacă-i e scris să-şi găsească jumătatea, atunci aşa va fi. dacă nu, nu. Se poate trăi foarte bine şi singuri.

Aşadar, femei sau bărbaţi... nu vă lăsaţi călcaţi în picioare demnitatea de om. Să iubeşti este un lucru natural şi frumos. Iubirea creează, nu distruge! Iubirea dă viaţă, NU ucide! Şi respectul nu e facultativ, dar OBLIGATORIU! Respectul de sine şi de cel de lângă tine. Sunt atât de mulţi oameni pe planeta asta... nu te lăsa înjosit, uită-te în jurul tău. Sunt sigură că vei găsi pe cineva care să te iubească aşa cum meriţi. Căci adevăr grăiesc: cum sunt atât de mulţi paraziţi/nemernici/bastarzi cu pretenţii absurde, aşa sunt şi OAMENI care cum iau aşa ştiu să şi dea.

Dacă accepţi nemerniciile unui ticălos, îţi negi dreptul la fericire. Pierzi oportunitatea de a cunoaşte inima pereche. Căci ea există. Dacă nu ai găsit-o e pentru că ai vrut să fii neapărat cu cineva. Ţi-a fost frică că o să rămâi singur... Niciodată nu am fost de acord cu expresia: "alegi până culegi". Părerea mea este că culegi de frică... teama de a rămâne singur. Dar chiar şi la 60 de ani poţi găsi sufletul pereche. Niciodată nu e prea târziu. Dacă ai iubit o dată, vei mai iubi şi a doua/treia/patra oară. Că oameni sunt, încă prea mulţi. Nu te mulţumi cu un dobitoc care confundă lipsa de respect/umanitate cu sinceritatea. Meriţi mai mult.

Iubire şi pace îţi doresc.
Dacă înţelegi italiană/napoletană vizionează acest video di Maria Nazzionale. Bineînţeles, ea vorbeşte de lucruri şi mai grave. Dar cam aşa e dragostea/blestem ce-ţi calcă-n picioare deminitatea. Şi eu... ştiu destule despre acest "subiect", din nefericire. Cântecul e un fel de "manea", da-mi place. Ador dialectul napoletan.. :D