Una spui şi alta faci...

De câte ori nu ni se întâmplă să spunem una şi să facem alta? Pfffffffff. Dar este absolut natural.

Ori suntem impulsivi, ori am avut accesul la noi informaţii de moment, ori instinctul ne-a făcut să ne răzgândim. Ne putem schimba opinia în câteva fracţiuni de secundă. Avem dreptul. 

Însă eu nu vreau să vorbesc despre astfel de reacţii, ci de acele în care una spui, alta faci, şi alta gândeşti (în general despre alţii).

Exemplu: 

Acum câtva timp ascultam pe cineva care cunosc de ceva vreme. Vorbea cu mult patos despre nişte colegi de muncă. De fapt, critica la greu, insulta şi defăima. Nu mă miram, nu mă scandalizam, nu era prima dată că asistam la astfel de comportamente destul de reprobabile.

--- Cum să-şi permită să mă sune-n weekend sau la 5 dimineaţa?

Şi-mi arată telefonul cu ora unei telefonate. Într-adevăr era la 5.30 dimineaţa, el începând programul de lucru la 6.30 – 7.00.

--- Nu mai răspund niciodată dacă o fac. Nesimţiţii naibii! Ce, eu sunt la dispoziţia lor zi şi noapte?   N-au pic de respect.

Şi imediat sună telefonul.
--- Cine credeţi că era?
Un coleg de muncă, natural. Exact unul, una, de fapt, pe care tocmai numise. Şi chiar eram în weekend.

Îmi arată cu ciudă cine sună. Eu, crezând în vorbele lui de mai înainte, dau să zic ceva însă el apasă Accept şi răspunde cu voce mieroasă:

--- Da, Cezara, de ce ai nevoie?

Ascultă câteva secunde, răspunde cu calm, face o glumă, râd amândoi. Parcă erau cei mai buni prieteni din univers. Şi apoi zice:

--- Nu, nu m-ai deranjat, stai liniştită. Dacă mai ai nevoie, sună oricând.

Eu îl priveam cu ochi holbaţi, absolut incredulă de comportamentul lui. Mi se părea că e o altă persoană, raţională, educată, disponibilă... 

Dar... nu era prima dată că făcea asta. Aşa e el: una spune, alta face şi alta gândeşte (în toate, nu numai asta). Şi cel mai nasol e că nu realizează. Ba, mai mult, afirmă cu aroganță că e cinstit, direct şi deschis şi se cunoaşte foarte bine. Dacă îndrăzneşti să-i spui că faptele demonstrează contrariul îţi răspunde răstit că "este doar părerea ta". Ca şi cum ai fi citit-o-n-stele!

Măi, acu eu nu vreau să zic că nu am jurat că nu mai vorbesc cu X, Y, Z, că nu mai răspund lui cutare sau cutare, etc. Şi apoi am făcut-o.
La nervi, lumea spune/decide multe din impuls (mama lui), dar, frate, decide-te odată: este ok să te sune în weekend/timpul tău liber, sau NU?

Şi dacă nu este, vorbeşte-le deschis. Că din câte văd eu, Tu eşti acela care încurajează astfel de comportamente.
Puteai măcar să pari "alterat" la telefon. Sau să îi spui că făceai ceva important. Măcar nişte apropouri, dacă nu direct. Cum ar trebui. Însă tu te-ai arătat voios şi foarte disponibil. 

--- Ce naiba te scandalizezi în halul ăsta, descârcându-ţi nervii pe mine, care nu am nici cea mai mică vină? Nu-ţi convine (şi pe bună dreptate)? Pui lucrurile în faţă. Clar şi concis. Şi-apoi, dacă nu iau în considerare cerinţele tale, absolut corecte, ai dreptul să te scandalizezi.

Lucru ce i-am spus direct în faţă, de mai multe ori. M-am cam săturat de astfel de persoane. M-am luat şi-am plecat. Nu am timp de pierdut cu oameni incoerenţi, falşi şi ipocriţi. Uneori mă gândesc că au o problemă psihică destul de grea.
Sunt pro diplomaţie, însă detest falsitatea arogantă.

Că despre falsitate vorbim, până-n măduva oaselor. De inconsistență, grandomanie, şi ce mai vrei.

Am explicat conceptul?

Nu zic să le răspunzi urât colegilor, zic să nu te mai dai aşa viteaz când tu eşti un mieluşel la dispoziţia altora oricând, oricum, oriunde.

Îţi pasă excesiv de mult de ce cred alţii despre tine, de aia te comporţi aşa.
Vrei să placi tuturor, cu orice cost.
Nu mai ştii să faci diferenţa între real şi fals pentru că toată viaţa ta este o minciună.  

Recunoaşte-o măcar în faţa ta şi poate-i timpul să iei măsuri. Uşor de zis pentru mine...