Epoca de aur – Cap III – cartele

Voi povesti exact ce am văzut şi trăit pe pielea mea născută la ţară fiind.
Într-un articol viitor voi povesti ce am văzut la surorile mele care stăteau în oraş. Acolo era diferit. Sunt toate realități greu de crezut şi mă cuprinde o tristeţe incomensurabilă când îmi amintesc. Nu că acum ar fi altfel... totuși... .

În primul rând, vânzătorii se credeau persoane superioare omului de rând, ţăranului mai bine zis. Te tratau mai rău ca pe un criminal, mai ales când încercai să-ţi ceri drepturile după ce ţi-ai făcut datoria.

Ce erau cartelele. Nu, nu erau foldere în Pc, dar foi de hârtie pe care veneau însemnate toate raţiile/porţiile de mâncare (sau rechizite, depinde) ce reuşeai să iei de la magazin.
Era un total pe care nu era posibil să-l depăşeşti. Odată ce ai terminat raţiile nimic altceva îţi era dat, chiar dacă îţi mureau copiii de foame. Puteai să ai câţi bani vrei, nu aveai absolut nimic ce puteai cumpăra. Poate doar pe vânzători. Nu ştiu, nu am făcut-o niciodată.

12 luni într-un an – 12 căsuţe cu câteva precizări.

Însă nu-ţi venea dat nimic dacă înainte de asta nu ai adus: 1 găină, 1 iepure, 1 porc etc.etc.etc.

Explic mai pe larg: La începutul anului se venea cu recensământul bunurilor pe care le deţineai. Erau făcute controale şi rareori le scăpa câte ceva. Aveai 10 găini? Ehi, una trebuia dată la stat. Erau făcute nişte calcule incredibile între: totalul membrilor unei familii, numărul găinilor/păsărilor, animalelor, cât pământ aveai (nu puteai depăşi un anumit număr de ari), numărul normelor de la colectiv, etc. Aşa reieşea cât şi ce trebuie să dai şi cât să primeşti. Cu cât aveai mai multe bunuri cu atât trebuia să dai mai mult şi să primeşti mai puţin. Deci, unul care muncea mai mult primea mai puţin. Cică aşa era drept. Egalitate... proclamau ei.

Mai înainte de a te duce să revendici porţiile, trebuia să fi dat la stat ce i se cuvenea din munca ta. Şi nu era pe tot anul, dar pe trimestre (parcă). Aduceai întâi o găină, după care 1 iepure sau ce dețineai, etc; pe trimestru şi apoi îţi dădeau raţiile.

Am fost destul de explicită până acum? Că mi se pare cam greu de înţeles dacă nu ai trăit să vezi cu ochii tăi.

Orice cap de familie avea dreptul la 100 ml ulei, 100 g zahăr, 100 g orez etc. etc. pe lună pe care le primeai după ce ai dat tu ce se pretindea de la tine.
Şi nu e că ţi le aduceau acasă, aşa cum făceai tu cu ce datorai, dar trebuia să mergi să stai la rând ore sau zile în şir. Chestia e că aceste produse veneau într-o anumită zi de care nu ştia nimeni precis şi deşi totul era calculat exact, deseori erau familii care rămâneau fără porţii, dacă erau la urmă.
Acum închipuie-ţi ce bătălie era când se deschidea magazinul. Pe viață și pe moarte. Persoanele se aşezau la rând, de cele mai multe ori, cu o noapte înainte. Când se deschideau uşile, vânzătorii începeau deja cu insultele pentru că oamenii se călcau efectiv în picioare. Faptul că ai stat la rând vreme de 15 ore prin vânt ploaie sau furtună nu avea absolut nicio importanţă.
Cine era mai puternic şi împingea mai tare ajungea primul şi pleca primul însoţit de cele mai deocheate insulte posibile şi imposibile.
Ori eu aceste lucruri nu le ştiu din auzite dar pentru că le-am trăit pe pielea mea. Fraţii mei erau timizi şi puţini se încumetau să meargă să stea la rând. Eu fiind bătăuşă din fire (de mic copil), mă ofeream și pentru că nu aveam încotro. Nu iubeam acest lucru, să fie clar, dimpotrivă. Era o datorie pe care trebuia să o îndeplinesc pentru binele familiei. Tata nu putea merge că era la muncă în oraş, mama dacă era acasă trebuia să ţese, ceilalţi fraţi ori erau plecaţi prin ţară la studii ori aveau alte îndeletniciri. Rămâneam eu... Dar nu puteam să merg la toate raţiile, la unele era obligată să meargă mama că trebuia să discute cine ştie ce cu vânzătoarea.

Când îţi ajungea rândul, trebuia să prezinţi cartela şi după ce venea analizată cu foarte mare atenţie, ţi se spunea răspicat şi cu dispreţ că ai datorie o găină (de ex.) şi că trebuia adusă cât mai curând că altfel nu vei mai vedea niciun ml de ulei.

Îmi amintesc mătuşa, din partea mamei, care trecea pe la mama cu traista-n spinare să-i transmită mamei că vânzătoarea a zis că „ai o datorie, să te duci să o dai”. Şi mama lua traista, prindea găina sau iepurele, îl punea în traistă şi se ducea să-şi facă datoria.

Acum eu mă-ntreb, dar oare nu era mai bine să ţinem iepurele acasă şi să-i trimitem pe toţi la mama naibii cu raţiile/porţiile-cartelele lor cu tot? 

Nu, nu era posibil. Aveam datorii la stat. Şi cu statul nu te joci.

În orice caz, cu sau fără acele porţii noi tot nu am fi îndurat foamea. Pentru că, aşa cum am mai zis, părinţii au muncit din zori şi până-n noapte să avem ce mânca.
Cu uleiul lor sau fără, noi creşteam porci şi foloseam slănina pe care o topeam şi o puneam în borcane imense pentru a putea prepara de mâncare. Niciodată, NICIODATĂ nu am fost muritori de foame pentru că mama se organiza în aşa fel încât uleiul rămânea mereu ca să putem face câte checuri sau alte prăjituri voiam la sărbători.

Și ce prăjituri ieşeau din untură.... Pe atunci eram dezgustaţi, ni se părea atât de sărăcăcios şi umilitor iar astăzi am da orice să putem mânca un cornuleţ cu nucă sau rahat (click pt rețeta originală)... aşa cum era atunci!

Oricât de imposibilă aţi încercat să ne faceţi viaţa, comunişti fără inimă, noi tot am supravieţuit. 
Dar nu vom uita! Niciodată nu voi plânge acea perioadă. 
Niciodată nu veţi vedea un singur vot din partea mea!

Ps. Este posibil că să mai fie aceste cartele pe undeva, dacă nu le-am dat foc când acea epocă s-a sfârşit. Voi căuta.

Pentru mai multe articole pe temă, vizitează meni-ul „Epoca de aur”.

Dacă ai trăit și tu pe vremea aceea, și dacă ai apreciat ce ai citit, un like la pagina Facebook este echivalent cu Mulţumesc!