De ce nu te măriţi?

Este o întrebare care mi se pune de cel puţin 300 de ori pe an. Asta de când am împlinit 22 de ani. Acum am 37 iar dacă fac un calcul băbesc, cred că am auzit această întrebare (sau variante) de cel puţin 4500 de ori, până acum.

Ceea ce mă miră este de ce lumea este aşa curioasă despre viaţa altora. Consider că această întrebare este indiscretă şi că ar trebui folosită doar între prieteni foarte buni.

Personal, nu întreb niciodată un cuplu fără copii de ce nu are copii pentru că, îmi imaginez, este treaba lui. Cine ştie cât au încercat şi nu au reuşit; să vin cu o întrebare de acest gen ar însemna să le sucesc cuţitul într-o rană deschisă! Este lipsit de tact/sensibilitate şi de respect.

Dar hai să răspund totuşi, (din nou) povestind o întâmplare care nu a avut nimic hazliu în momentul în care am trăit-o. Acum are ceva.. haz.

Eram la bâlciul (a doua zi parcă) din satul în care m-am născut, încercând să cumpăr îngheţată de la căruţă. Nu pentru mine, nu mă dau în vânt după îngheţată.
Cobor tacticoasă din maşină, cu o rochie scurtuţă, sandale cu toc, părul în vânt, rujată.. ce să mai: eram la 4 ace. Mă îndrept spre căruţa aflată în faţa bisericii şi cer 4 îngheţate duble. În acel moment coboară şi sora mea (să mă ajute) şi-l întreabă pe vânzător ce face. Mă uit la tip şi nu-l cunosc:
„ehi, o fi vreo cunoştinţă de-a surorii mele, ea cunoaşte foarte multă lume”. Dar vânzătorul „popular” mă întreabă cine sunt şi de ce sunt cu sora mea. „Păi suntem surori”, zic.

Vânzătorul

---Aaa, deci tu eşti Cristina?

Eu

--- Da, sunt eu. Dar dvs. cine sunteţi? Ne cunoaştem?!!

Vânzătorul

---Cum să nu, sunt soţul lui cutare, dar nu locuiesc în sat.

Eu.

--- Okay. Mulţumesc pentru îngheţată şi dau să plec. Nu aveam familiaritate cu tipul. Însă el nu se opreşte din vorbit întrebându-mă de toată familia. Tata, mama, fraţi - bunici până ajunge la mine cu întrebarea fatală:

--- De ce nu te-ai măritat?!

Mă uit la el un pic alterată şi nu răspund. Atunci el, fiind o persoană extrem de isteaţă, zice
„Nu te-a cerut nimeni, nu?!” Şi izbucneşte în râs. Era o glumă, nu ştiu.
Nu mi s-a părut deloc ilar ba chiar foarte deplasat. Probabil pentru că eram de cealaltă parte a baricadei.

Schiţez un zâmbet ironic încercând din răsputeri să mă abţin, gândind că nu se merită. Dar nu am putut să rezist şi-am replicat zâmbind prosteşte:
„Păi cum să mă ceară, frate, nu te uiţi cum arăt... şi mai sunt şi proastă pe de-o parte, cine m-ar putea cere cu aşa calităţi?!”

Cum am mai zis, nu este o crimă să nu te căsătoreşti. Unii sunt făcuţi pentru căsătorie, alţii nu.

Să te măriţi nu este deloc greu şi cred că multe femei sunt de acord.

Să găseşti persoana potrivită ţie, în schimb, e foarte frustrant. 
Personal, nu am vrut niciodată să mă mărit. Nu e că nu m-am gândit la asta. Am făcut-o, de câteva ori, dar când ajungeam faţă-n faţă cu faptul aproape împlinit, mă apuca aşa o groază că nu puteam să nu mă-ntreb ce dracu a fost în capul meu?!

Nu stau eu bine singură? Ba chiar foarte bine!

Nu mă obligă nimeni să mă uit la o transmisiune care nu-mi place. Nu trebuie să gătesc carne când nu vreau şi nu am pe cine să dau vina niciodată, aşa că nu am de ce să să mă cert! Etc. Mai bine de atât NU SE POATE! :)