Singurătatea

Ieri m-am întâlnit cu o "cunoştinţă" care, în trecut, m-a tras de limbă de ce şi cum sunt încă singură. O doamnă tare drăguţă, dealtfel. Prima întrebare a ei a fost:
--- „Unde ţi-e maşina?!"
--- „Am vândut-o, mi-era greu să mă descurc cu ea în Ro, singură fiind. În Italia nu mă fraiereau aşa mecanicii, la noi e jale. M-au rupt de bani! "
--- „Cum Tot singură?! Să nu mai zici la nimeni. Oricum nu te-ar crede. Ce dacă eşti singură? Nu eşti bine? Tu zi că ai rând la uşă!"
Mă uitam cu ochi mari la ea, neînţelegând de unde i-a venit ideea că sunt tristă pentru că sunt singură. M-a pufnit un râs de mă ţineam cu mâna de burtă.
--- „Este chiar aşa greu să găseşti pe cineva în lumea noastră? Nu sunt deloc supărată sau tristă din cauza asta. Este o alegere a mea şi chiar am rând la uşă! Metaforic vorbind. Din fericire, nimeni nu ştie unde locuiesc!"

Nu ştiu... sunt un pic perplexă. Oare toate femeile vor să se mărite de le este „aşa" imposibil să creadă că sunt eu care NU vreau pe nimeni?!
Nu sunt în stare să fac atâtea compromisuri/să las de la mine pentru un bărbat OARECARE. 
Am multe de oferit și dacă nu mi se dă mult în schimb, atunci nu e pentru mine.
Unul care zice mereu „Da, doamnă" mă scoate şi mai tare din sărite. Nu mă-mpacă nimeni. :D
Aşa că stau singură, că sunt tare bine. Fără bătăi de cap. Şi fără maşină.

Singură... nu mă simt. Doar când nu pot să desfac capacul la un borcan... în rest sunt foarte ocupată. N-am timp să mă gândesc. :p