Loialitate

Acum câțiva ani mă întorceam acasă după ani lungi de pribegie. Era târziu și le telefonez părinților să nu mă aștepte că nu știam când voi ajunge.

--- „Mergeți la culcare liniștiți, vă trezesc când ajung.”

Pe la 3 noaptea ajung în satul în care m-am născut. Întuneric pe străzi, pace, liniște... se auzeau doar câinii lătrând în depărtare. Casa părinților total schimbată. Părea atât de mică că mi s-a frânt inima.

Trag de poartă să o deschid... nu reușesc. Deodată apare-n fugă un câine; se postează în fața porții și latră puternic arătându-și colții.

Încremenesc: mi-e frică de câini. Când eram mică am fost atacată de mai multe ori și nu reușeam să mai am încredere.

Mă uit la el și-ncep să strig:

--- „Mamăăăă!!!”

Nu termin bine de zis că apare mama-n prag. 

--- „Tu ești Cristina?!”

--- „Da, mamă, eu sunt. Ce-i cu câinele acesta, pe unde a intrat? Ai grijă să nu te muște. Cheamă-l pe tata.”

--- „Stai mamă, liniștită. Este câinele nostru. Nu-ți va face nimic, o să vezi.”

--- „Cum adică „câinele nostru?” De când avem noi câine? Cum de ți-a dat voie tata să aduci câine la casă?!”

--- „Chiar el l-a adus, să apere casa. Suntem bătrâni de-acum. Avem nevoie de apărare.”

Dau să intru, dar nu mă lasă. Vine tata să-l lege. Lătra și se zbătea să rupă lanțul.

--- ”Offf, mă gândesc eu. Ce naiba ne trebuia nouă câine!? Ce rău e. Nu-mi place ideea asta. Nu o 
să-mi fie bine.”

Intru în casă și ei îmi povestesc toată istoria lui Black. Așa se numea.

--- „Bine, bine... dar voi nu știți că eu am teroare de câini? De ce nu l-ați legat? Dacă mă mușca?”

--- „Ba da mamă, l-am legat, dar a rupt lanțul când a simțit că intră cineva în curte. Și la vecine latră. Este foarte loial. L-am luat de mic.”

Îi înțeleg, dar oftez nemulțumită.

A doua zi, de dimineață, mă trezesc și merg să văd ce fel de creatură este aceea care m-a speriat așa cumplit aseară. Tata vrea să vină cu mine, să mă apere în caz de ceva. Iau să-i dau ceva de mâncare și mă apropii încet, tremurând de spaimă. El se uită lung la tata, apoi la mine și din nou la tata. Mă apropii încercând să-mi încetinesc bătăile inimii: am găsit „vasul lui” și-i pun mâncarea în el. Începe să dea din coadă... era încă un cățeluș. Mănâncă cu viteza lumii, ridică capul și se uită direct la mine. Mi se umplu ochii de lacrimi. A înțeles că sunt de-a casei și nu o să-mi facă rău. Fug repede să mai iau ceva de mâncare, vin și, de data asta, mă apropii mai mult. Tata-mi zice să fiu atentă, dar nu-l ascult. Îi dau mâncarea și mă uit cum înfulecă.

După ce a terminat, m-am apropiat încet și i-am pus mâna pe cap, încercând să-l mângâi. Îmi tremurau mâinile cumplit. Nu s-a retras și nu a lătrat. În schimb a început să sară și să dea din coadă.

Mi se părea incredibil cum o creatură fără cuvinte poate să învețe așa de repede cine îi este dușman și cine nu.

Din ziua aceea, în fiecare dimineață (vreme de 7 zile) am mers să-i duc de mâncare și să mă joc cu el.
Când am plecat, m-am dus să-l salut. Nu și-a dat seama că plec.

După un an m-am întors din nou;  abia așteptam să văd dacă mă recunoaște.

Și m-a recunoscut instant: a început să tropăie ca un cal. M-am dus fuga la el și l-am strâns cât am putut în brațe. El a stat și apoi m-a privit cu niște ochi atât de limpezi... Părea că știe că mi-e drag.
Eu... nu reușeam să mă capacitez cum este posibil ca o ființă considerată inferioară, să fie atât de fidelă simțămintelor, fără să ceară nimic în schimb.

L-am dezlegat și l-am lăsat să plece. A făcut câțiva pași în jurul casei și s-a întors la cușca lui. L-am îndemnat să alerge, să se joace cu animalele vecinilor, dar n-a vrut. S-a așezat în culcușul lui și-am înțeles că acolo este casa lui. Părinții mei sunt prietenii lui iar el va rămâne mereu cu ei, să-i apere în caz de nevoie. Și-așa a fost.

Simplu, dar neprețuit.