Telefonul roşu

Din seria „cadouri de Crăciun”

Când eram mică, eram fixată cu telefoanele.
Nu ştiu de ce că acum, că sunt mare FOARTE mare, nu mă interesează deloc. Sau mai bine zis, ador acelaşi model de telefon ce adoram de mică. Telefonul fix... ăla mare şi urât ce era pe timpuri. Primele modele, mai precis. Alea care când sunau îţi crăpa inima în piept de spaimă...  și dacă erai mort te-ai fi trezit într-o clipită!

Haha... ce chestie. Abia acum am realizat că am această sonerie la mobilul meu cu touch screen. :)

Îmi amintesc cât de surprinsă am fost când am deschis cadoul de la Moş Crăciun şi am găsit înăuntru cadoul visurilor mele: un telefon ROŞU! Am crezut că mor de bucurie...
---„Dar cum a ştiut?! Este incredibil!”
Eram tare mică, dar tot nu reuşeam să concep cum poate un singur om să ştie toate dorinţele copiilor din lumea întreagă.
Acum, că sunt mare, ştiu că mama era cea care ne ispitea cu întrebări de genul
---„Ce ai vrea să-ţi aducă Moşul anul ăsta?”. Câteodată erau şi fraţii mai mari care ne cumpărau cadouri.

Dacă prima dată am fost surprinsă de telefonul visurilor mele, închipuieşte-ţi ce am simţit a doua oară când am primit acelaşi, identic, telefon.
Mă ispitise mama, ca de,obicei şi-mi amintesc cum a încercat să mă persuadă să-mi doresc altceva pentru că primisem, deja, acel cadou anul trecut.
Dar eu nu şi nu :
---„vreau un telefon roşu, ca cel de anul trecut. Nu se discută”.
Beata mama, probabil era foarte greu să găseşti aşa ceva... plus că toată ziua îl făceam să sune în neştire şi o înnebuneam de cap.
Şi telefon roşu mi-a adus din nou... am căzut într-un fel de reverie când l-am văzut.

Nu ştiu dacă cineva înţelege sentimentul despre care vorbesc.. Poate doar acei care şi-au petrecut copilăria pe timpul comuniştilor când o ciocolată era similar cu „o bucată din rai”.

Sau o portocală...

Noi, de Crăciun, aveam mereu portocale. Un fruct aşa de neobişnuit pentru vremea aceea. Nu am văzut niciodată în comerţ şi totuşi noi găseam sub brad şi în cadouri.

Mama adoră aceste fructe... De aceea, când am plecat din ţară am refuzat să mai mănânc portocale pentru că ori de câte ori simţeam parfumul minunat ce îl emană aceste fructe îmi aminteam de mama... de Crăciun şi brad.. şi pace, armonie, unire, fraternitate şi iubire. Iar ei toţi erau incredibil de departe.
Mi se rupea inima, pur şi simplu, numai cât simţeam mirosul. În 10 ani de Italia nu cred să fi mâncat mai mult de 2-3 portocale. Şi acelea doar când eram în compania fraților mei.

Acum însă mănânc mai multe... când sunt din nou acasă.