Îngerul păzitor şi gâdileala

Sau „eu şi gâdilitul"

Bat pariu că, acum, te-ai gândit la o prostie... mă da' ce maliţios poţi să fii, mamăăă... :p Şi aici e chestiune de viaţă şi de moarte. Serios.

Haide să explic ce şi cum.

Când avem vreo 3 anişori era să dau ortu popii; zice mama; culmea e că-mi amintesc perfect faza până la un anumit punct. Cel cu gâdilitul. Ăla e în beznă totală. Dacă era să dau colţul... se explică de ce nu-mi amintesc. :p

Eu şi fratele meu mai mic săream, ca nişte mingi, pe paturile cu paie. Glumesc, cum crezi tu că poţi să sai pe un pat de paie?! Ai dormit vreodată? Eu da, la o vecină. Te asigur că nu e chiar aşa de „mişto” pe cât se zice. O fi rustic, natural, bio (depinde de unde ai luat paiele :p ) dar nu e comod deloc. Te dor toate oasele... chiar şi acelea pe care nu le ai.

Oricum patul era cu arcuri... şi ce arcuri! Când săream dădeam câte un cap de tavan de se speria mama cumplit. Ai văzut serialul în care se explică enigma capului oval a lui Stewie (Family Guy). Ei, cam aşa era să păţim şi noi doi. Noroc că avem capu' tare. .p Adevărul e că tavanul era destul de jos în acea cameră.

Revin, m-am pierdut în detalii aiurea. Mama făcea sarmale şi a desfăcut un borcan de tocană de legume să pună în aluat. Pe vremea aia era la modă. Îmi amintesc perfect că nu-mi plăcea DELOC tocana, deci eram împotriva conservelor de când m-am născut. Vezi?! Aveam înclinaţie, frate. Spre ce? Spre natural, făcut în casă – cu mâinile mele.

Fratele meu cere să guste. Cum o fi cerând nu ştiu exact, era foarte mic. Probabil gesticula ca maimuţele, frecându-se de burtă cu o mână şi cu alta arătând gura. Boh. Nu aşa fac?! Mama îi dă o linguriţă şi el mai vrea, că era neumplut!.
Atunci eu nu vreau să rămân mai prejos şi cer şi eu. Folosind cuvintele astea, cred: „mama tocană mie”.
În această ordine sau alta. Contează? Mama a înţeles, însă ezita pentru că ştia că nu-mi place. O mamă ştie gusturile copiilor.
Eu insist folosind, poate, alte cuvinte sau tot acelea în altă ordine, de tip: „mie ACUM”. :p
Oh... şi faza asta mi-o amintesc până mor. Cum naiba, NU ŞTIU. Pentru că parcă o revăd/trăiesc de undeva din afară. Mi se pare cum mă uit la mine gustând cu vârful limbii, strâmbându-mă îngrozitor şi scuipând de mare zor. Pe mama o pufneşte râsul şi zice: 
--- „vezi, ţi-am zis eu că nu e pentru tine, căpoaso!”. Până aici îmi amintesc perfect. De aici... întuneric beznă. buuuuu

După câteva minute am început să mă scarpin ca şi cum aş avea râie căprească. De unde ştiu cum se scarpină cineva care are râie?! Păi... n-ai citit Mihai Creangă bre (amintiri din copilărie)???
Mama nu înţelegea ce naiba aveam. Însă în câteva ore m-am umflat ca un balon de fotbal american şi urlam ca din gură de şarpe:
--- „Văleeeu, mă gâdilâ, mă gâdilâ, mamaaaaa.” Era noapte de acum, unde naiba să te duci cu un copil aşa de tembel? Mama a luat un lighean cu apă rece, a înmuiat un prosop mare, l-a scurs şi m-a înfăşurat în el. Câteva minute (2-3 maxim) nu mă scărpinam, dar când se încălzea (aveam febră mare) iar urlam: „mă gâdilâ” şi rupeam prosopul de pe mine. Şi mama iar îl uda, iar îl schimba, şi eu iar urlam. Şi tot aşa până dimineaţă. Nu a închis mama un ochi în noaptea aceea!
Şi cine ştie în câte alte nopţi... pentru că fiecare copil a făcut câte una sau 20 sau 30 de trăsnăi.
A doua zi, dis de dimineaţă m-a dus la dispensar şi mi-au dat pastile.
Făcusem o alergie, intoleranţă alimentară. La ce? Nu se ştie exact. Ceea ce ştiu e că n-am mai pus gura pe tocană în viaţa mea! Bleah.

Mama = înger păzitor

Ps. Mihai Creangă = Ion Creangă. Am vrut să văd dacă observi.