Natura mamă

Alaltăieri vorbeam cu mama, despre vreme, la telefon. Era încă frig, bătea vântul şi mai şi ploua.

---”Când o să terminăm de prăşit? Vai, vai.” zice mama. „Cu vremea asta nu se poate face nimic.” Dar tot ea adaugă:

---”Măcar nu ne inundă şi nu ne ia casa pe sus. Să fim recunoscători.”.

Am mai avut discursuri dintr-astea. Când grindina mi-a spart parbrizul şi mi-a făcut maşina un fel de scut pentru meteoriţi. Ne-a distrus viţa de vie şi tot ce a găsit în cale. Atunci am plâns. Mi-a fost ciudă. Nu am putut să-nţeleg. Şi eram terorizată ori de câte ori se înnoura. Dar am decis că nu pot să trăiesc în stress continuu. Era un cosmar.
Natura se răzvrăteşte pentru că noi/unii şi-au bătut joc de ea. Au tăiat toţi copacii şi ne-au lăsat în bătaia vântului/intemperiilor şi poluării. Copacii sunt oxigen iar noi nu mai avem îndeajuns. Cei ce au mai rămas nu pot face faţă tuturor mizeriilor ce creăm. Suntem în mâinile ei, neputincioşi în faţa puterii sale tumultoase. Cu ea nu putem să nu punem, nu avem cum să ne apărăm. Dar nu e vina ei, e tot vina noastră.

I-am spus cuiva odată cu mult verve.

--- „De ce nu pui deoparte plasticul, sticla, etc., ştii că toate astea se pot recicla? Te urmăresc de o bucată de vreme, nu o faci niciodată. De ce?!” A răspuns cu ciudă

--- „Dar cine o face?! Nu-s mai prost ca alţii”. Nu, într-adevăr.

Precizez că nu eram în Romania şi acolo se reciclă tot, de foarte mulţi ani. La noi... e un subiect tabu şi avem pretenţii să intrăm în UE.

Tu nu o faci, el nu o face, noi NU o facem. Şi atunci, de ce ne plângem?! Nu avem grijă de nimic.

Lăsăm lumina aprinsă oriunde, oricum, aiurea. Că ne trebuie sau nu. 

Cunosc pe cineva care adoarme cu televizorul aprins în fiecare noapte. Cu jurământ! Dacă te ridici şi-l opreşti (pentru că te deranjează sunetul) se trezeşte, îl reaprinde cu ciudă şi Readoarme în 2 secunde. Jur că l-aş băga în puşcărie pentru asta. Dar nu se poate, nu e ilegal să-ţi baţi joc de planetă şi de buzunarul tău, mai bine zis al altuia.

Lăsăm apa să curgă când ne spălăm pe dinţi, ne bărbierim, însăponăm (câte 15 min.)o farfurie sau pe noi, etc.

Deschidem frigiderul de zeci de ori în 5 minute. Şi apoi ne plângem că se strică sau consumă mult.

Gătim mult şi aruncăm în neştire. Facem mofturi: „nu îmi place, nu vreau” fără să ne treacă prin minte, măcar o dată, că undeva există cineva care nu a văzut în viaţa lui aşa ceva. Că nu-i ştie gustul şi ar fi infinit de fericit să-l afle.

Nu ne pasă de nimeni şi nimic, în afară de noi, de azi, acum! Carpe Diem. Mâine nu există.

Mâine, pentru copii/nepoţii noştri, va fi un mâine terifiant. Pentru că noi nu respectăm nimic.

Chiar nu îţi pasă? Păi cum suntem noi fiinţe superioare? Cu numele?! Nu-l merităm. Ne ghidăm după impulsuri şi instincte. Şi le-am denaturat sensul ca să hrănim propriul egocentrism/egoism.

Mie... mi-e ruşine ca sunt om. Şi mi-e frică de mama natură. Oricât aş respecta-o, ea nu mă poate cruţa.  

Ai mai multă grijă... învaţă să o faci în fiecare zi, puţin câte puţin. De dragul copiilor/nepoţilor tăi. De dragul acestei planete. Pentru viitor.