Te-am rănit (IAR)? N-am vrut...

Premiză: Orice asemănare cu fapte și persoane reale este pur întâmplatoare.

Nu știu tu, însă eu nu pot să nu mă supăr când cineva mă rănește (într-un mod sau altul) și apoi îmi spune că nu a vrut.

Și ce rău este când ești rănit de acei din jurul tău, de oameni care ar trebui să te cunoască și să fi învățat care sunt lucrurile/faptele/cuvintele care te deranjează.

Iar când te rănește persoana pe care o iubești, îmi pare rău, dar din punctul meu de vedere, este o mare lipsă de respect/considerație. 

„Nu m-am gândit.” Asta este singura scuză pe care o spun (majoritatea).

Nu „iartă-mă, scuză-mă, îmi pare rău” dar „nu m-am gândit, am vorbit/făcut din instinct”.

Și când, eu, zic:

--- „Păi atunci am să te rănesc și eu, să vezi cum e.”

--- „Nu, că tu faci intenționat.”

Și care-i diferența?! O să te doară mai mult?

Depinde. Dacă te omor n-are cum să te doară mai mult; nu mai simți pur și simplu. Ai scăpat de toate.

Și-atunci, ce facem?!

Tu continui să mă rănești neintenționat, iar eu (sunt obligată să) suport cu stoicism și (să) iert la infinit pentru că NU AI VRUT?!

Ce fel de logică e asta? De ce doar unul trebuie să plătească?!

Te-ai întrebat că dacă eu nu te rănesc (NU) o fac pentru că gândesc înainte de a vorbi/acționa? 

Pentru că te cunosc/TE RESPECT/ÎMI PASĂ DE TINE și NU VREAU să te rănesc!

Că toți avem impulsuri/instincte.

O dată mă rănești din ignoranță, de două din instinct, de trei ori pentru că nu ai vrut, etc.etc.

Iar eu mă uit și nu-mi vine să cred că după atâta timp, tu mă rănești în continuare, exact cum făceai când nu mă cunoșteai. Numai că ți-am zis (de la bun început) întotdeauna că nu e bine/nu-mi place. Te-am rugat să fii mai atent, să te gândești înainte de a vorbi/face.

Însă tu continui/perseverezi și pretinzi ca eu să nu-ți plătesc cu aceeași monedă pentru că nu ar fi drept. Tu poți răni pentru că nu gândești, dar eu NU, pentru că sunt perfect conștientă.

Hmm. Până când? Nu ți se pare că ar trebui să te străduiești mai mult? AȘA CUM FAC EU?!

Că este o limită la toate și cum eu am putut învăța ce lucruri te supără, așa ai putea face și tu. Dacă-ți pasă, cum spui.
„Nu ai vrut” nu poate să mă facă să mă simt mai bine, SĂ VĂD că te străduiești și-mi respecți sentimentele. Asta poate ajuta. 

Pentru că odată ce-ai ucis (indiferent că ai vrut sau nu), nu poți readuce la viață...

Oare nu ar fi „mai” omenesc să nu călcăm în picioare sentimentele altuia CU sau FĂRĂ voință?!

Evident că e mai grav când cineva te rănește în mod intenționat. Însă asta nu înseamnă că omul care ți-a făcut rău în mod involuntar, nu este culpabil de nimic. 
Ba eu cred că este chiar FOARTE foarte vinovat. 
Vinovat că nu a ținut minte de câte ori te-a văzut suferind. 
Că nu i-a păsat deloc ori de câte ori l-ai avertizat că te-a rănit. 

Ps. Am vorbit la persoana 1 singular doar pentru a da un exemplu.