Era consumismului

Astăzi vreau să îţi vorbesc despre unul dintre lucrurile care mă îngrijorează foarte mult: economia ţării noastre. Suntem în criză/recesiune de cine mai ştie câi ani, mulţi, foarte mulţi. Toată lumea ştie asta. În afară (poate) de acei care s-au născut în ultimii 10-15 ani. Pentru ei totul e la fel. S-au născut în această perioadă care poate părea  „normală". Deşi mulţi părinţi lipsesc de acasă cu anii, cu timpul... ne-am obișnuit.

Cei care au trăit în era comunistă au altfel de amintiri. Atunci nici măcar nu ne-am fi gândit să plecăm „în afară”. Erau locuri de muncă pentru toți. Chiar dacă lucrurile esențiale unui trai decent lipseau cu desăvârşire... nu cunoaşteam o realitate diferită. Televizoare alb negru, un singur canal Tv, transmisiuni la anumite ore din zi/seară. Cântări ale României, dar mai ales ale conducătorilor.

Rareori vedeam o îmbrăţişare în Tv, niciodată femei goale sau mimarea unui act sexual în orice film posibil. Totul venea cenzurat.

Odată cu terminarea-n sânge al erei de lipsuri şi opresiuni am trecut BRUSC la o altă eră: Era CONSUMISMULUI!

Îmi amintesc şi acum prima telenovelă braziliană cred (sau portugheză). Se numea „sclava Isaura” şi săruturile nu mai erau cenzurate, ba puse în prim plan.

Primul cântec deocheat ce a apărut şi făcut furori în România (în 1990) a fost „Lambada”. Femei aproape complet dezbrăcate care se mişcau în ritmuri erotice capabile să trezească şi morţii din somn.

Părinţii mei au avut un şoc, pentru noi a fost mai simplu. Eu eram încă copil şi aveam mintea deschisă. Comunismul cu atrocitățile lui nu îmi intrase în sânge. Am asimilat totul destul de uşor, fără sechele psihologice.

Dacă eşti atent cuvântul „consumism” seamănă foarte mult cu cel de dinainte: „comunism”. Sens diferit dar cu aceeași capacitate de a distruge demnitatea tuturor. 

Imediat s-au închis toate fabricile pentru care eram cunoscuţi şi apreciaţi în toate ţările lumii.

Textilele în special, ţevile de fier, mobila, produsele agricole, etc. Marca „made in Romania” era sinonim cu „calitate” şi era foarte râvnită.

Am plecat în ţări străine să ne câştigăm existenţa... dar nu ne-am oprit aici. Odată ce am început să cunoaştem valoarea banilor/să simţim mirosul lor (se potriveşte mai bine a doua expresie) am început să vrem mai mult... şi mai mult.. şi mai mult.. Până am ajuns să nu mai avem idee de ceea ce ne-a împins să ne abandonăm propria terra, părinţii şi copiii.

Ne simţim ruşinaţi că suntem români şi ascundem asta... dar nu ne prea iese. Că accentul/actele zic adevărul.

Am plecat cu gândul să ne facem o casă, să „purtăm copiii în şcoli” dar apoi am decis că vrem o maşină de ultimă generaţie „să crape vecinii de ciudă”; apoi o bucătărie de culoare portocalie, gresie de culoare violet şi fainţă maro, şi câte şi mai câte lucruri care necesită de mulţi bani. De aceea nu mai dormim gândindu-ne la cum să facem mai mulţi (bani), să ne cumpărăm aia şi aia şi aia si tot aşa. Nu neapărat pentru că avem nevoie dar ca să le arătăm celorlalți „ce valoare avem”. Facem datorii în bănci iar apoi suntem constrânși să plătim o viaţă.

Plecaţi cu intentul de a construi un viitor decent copiilor noştri deseori uităm de părinţi, prieteni, familie. Ne facem case mari, cât mai mari şi apoi ne lăudăm cu ele... doar doar vom face impresie. Deseori... uităm să ne întoarcem acasă. De fapt, nici nu mai ştim unde-i casa noastră. Am construit-o aici dar lucrăm acolo... şi nu ne putem împărţi în două. Ori aici, ori acolo... Datoriile trebuiesc plătite aşa că rămânem acolo; nu avem încotro. Ne distrugem sănătatea lucrând 15-20 de ore pe zi, alergând frenetic de la un post (de lucru) la altul. Dormim câte 9 într-o cameră fără pic de intimitate. Dar... se merită pentru că atunci când vii în vizită etalezi tuturor ce maşină „beton” ai, cât aur porţi la gât, şi ce trabucuri fumezi. 
Şi le citeşti în ochi invidia. Ce mare satisfacție!!! Un sentiment demn doar de un uman. Iar părinţii mor singuri... nici nu apuci să-ţi iei adio că nu ai cum să laşi locul de muncă. Dacă pleci, ţi-l va lua altul.

Acum, cei care mă cunosc îmi vor reproşa că şi eu am fost plecată.

E drept, am fost. Dar nu am avut acelaeaşi scopuri. Nu-mi voi spune povestea şi nici nu vreau să credeţi că judec pe cineva. Am încă familie, surori, printre străini. Le-am înţeles şi acceptat motivele.

Pot să zic doar atât, şi aici vorbesc exclusiv în numele meu şi numai din experienţă:

--- Oriunde ai fi, oricâţi ani vei trăi într-o ţară în care nu te-ai născut, oricât de bine vei înţelege/asimila cultura şi limba lor, NU vei fi niciodată „unul de-al lor”. Vei fi doar „un străin”.

Aşa mă simţeam eu. Un om fără patrie. Şi jur că mi-au dat lacrimile. Nu aparţineam României, dar nici Italiei. Şi-n momentul în care am realizat acest lucru, am decis că-i cazul să mă-ntorc acasă. Acolo unde m-am născut. Pentru că sunt româncă şi nu pot să schimb asta. România e ţara mea. Cu bune şi cu rele. Rădăcinile mele sunt aici. Aş da orice să fie bine... dar nu e.. şi nici nu va fi curând. Dar măcar sunt „ACASĂ”.