Gloria maternă pe vremuri comuniste

De câte ori nu am scris despre întâmplări din epoca comunistă... Am chiar o secțiune dedicată. 
Mi-au scris prietenii să-şi arate solidaritatea. Însă numai cei care au înţeles, care au trăit în acea vreme. 

În data de 13 noiembrie (joi) 1975, seara, (după o zi de muncă la câmp) șefa de echipă a mamei a venit să o informeze că vineri dimineața la ora 4, începea o altă zi de muncă. La 7 km de casă.

Mama era gravidă în luna a noua; practic trebuia să nască, dar nu putea să lipsească de la tăiat porumbul.
---„Dragă şefă, cred că bebeluşul meu vrea să vadă lumea asta foarte curând. Nu ştiu, dar nu mă simt chiar în apele mele”.
Şefa i-a replicat cu nonşalanţă:
---„Şi ce dacă naşti, sunt camioane pe câmp. Dacă-ţi vine sorocul, putem să chemăm unul”.

Nu eram primul copil (al 9-lea în fapt), mama avea multă experiență la activ . Ce simţea era corect. 

Paranteză. (Da, ştiu, NU se scrie, se deschide şi se-nchide.)

-Închipuie-ţi că a lucrat vreme de mai mult de 30 de ani la colectiv (CAP) şi a făcut o grămadă de norme. De ce avea mai mulţi copii, de ce i se dădeau mai multe norme. Nu putea face faţă aşa că o ajutam şi noi. Când a ieşit la pensie s-a constat că, de fapt, nu a făcut destule norme, deci pensia ei e minimă! Acest lucru este un ultragiu! „Cineva” i-a furat practic normele. Nu s-a mai putut verifica deoarece actele au dispărut ca prin magie. Nu ştiu cât de fericit e acel care se bucură de munca altuia... desigur are mai mulţi bani ca mama.-

Să mă întorc la mine, că mă apucă damblaua la gândurile astea, şi această „poveste” e concepută cu veselie. 

Pe la 3.30, în dimineața zilei de 14 noiembrie, eu, m-am gândit să o salvez pe mama de o altă injustiție (încă înainte de naştere eram o persoană empatică :)). Încep să dau din picioare, să mă zbat ca o vrabie în cuşcă. Mama, fără să trezească pe nimeni, s-a luat frumos şi a plecat la casa de naştere. Din fericire, era chiar în capul uliţei noastre (300 m). Dar, un ajutor, sau măcar un suflet să-i ţină companie, ar fi fost indicat.

Aşadar, pe la 6 dimineața ies eu la lumină urlând ca din gură de şarpe. Cu ochii bulbucaţi, roşie ca un rac cu burta albă, cu păr negru (era blond de fapt, dar pentru mai mult efect...), grasă... .
---„Altă fată?!, offffffffffffffffff”, ce-o să zică bărbatu?
Stai, ştiu ce gândeşti: dar ce vină aveam eu, bre?! Puteam să mă nasc şi băiat... dar nu am vrut! Na. E bine aşa? :D

În cursul zilei, băieţelul moaşei (care avea vreo 5 ani) a venit în salon să-şi viziteze mama. Şi când m-a văzut, nu a mai voit să plece. Biata moașă a încercat să-l îndepărteze că mama trebuia să-mi dea mâncare, dar fără să reuşească. A început să urle cât îl ţinea gura :
--- „Să o luăm pe Cristina acasă, vreau să vină cu mine, este sora mea, o vreau! Cristinaaaaaaa, Cristinaaaaetc. etc. ”. 
A continuat să dea din picioare şi să  plângă cu disperare, până a adormit. 
Sincer, cred că dacă ar fi insistat mai mult, sau ar fi ameninţat cu moartea, mama m-ar fi dat. Mai avea destule acasă (6 mai precis). Una în plus (sau în minus) nu ar fi făcut mare diferenţă. 
Parcă mi-e milă de el când mă gândesc... sau de mine. Boh. Nu mai ştiu.

Auzind numele, mama, care nu se gândise încă la unul potrivit mie, a avut aşa... un fel de reverie, şi a ajuns la concluzia că era un semn direct de la Dumnezeu. Decis a fost: „Cristina va fi numele tău”. 
Nu putea să îmi găsească un nume pe care să-l iubesc mai mult. Am avut mare noroc că obstetrica nu apucase să-i impună mamei un nume. Aşa făcea când părinţii nu aveau deja pregătit unul. :D Da, pe vremuri se întâmpla des. Când copiii veneau unul după altul... .
Dacă nu ar fost acel băiat acolo... poate acum m-aş fi numit: „Catrinela, Saveta, Gherghina... sau Cleopatra...” Bine, Cleopatra nu e aşa de urât ... dar eu iubesc numele ce port şi, sper ca într-o zi să-i pot mulţumi băiatului ce a urlat ca un nebun, numele „Cristina”.

„Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus poveste-aşa.”

Uitam. Mama are un brevet numit „Ordinul Gloria Maternă"  semnat de însuși Ceaușescu. 
I-a fost înmânat personal de oameni de partid, după naşterea fratelui meu cel mai mic. Dar el nu a fost inclus pentru că nu ajunsese la o vârstă în care să poţi spune că „a crescut". Zicea clar: pentru meritul de a fi născut şi crescut 9 copii. 
Acum mama a precizat că a fost un adevărat fast cu această ocazie. 
Au fost invitaţi şi transportaţi (erau mai multe mame) într-un sat vecini, unde au fost rând pe rând invitate pe o scenă înmânându-le acest brevet alături de un plic cu bani. Erau cam 2500 de lei care pe acea vreme era o sumă destul de frumoasă. Aveam bani... însă ce să cumperi?
Sincer, nu ştiam exact despre aceste lucruri
Apoi l-a pus şi păstrat într-o cutie de pantofi.

Uitam de normele obligatorii ce au venit odată cu acest brevet, care ne-au constrâns pe toţi fraţii să ne petrecem timpul liber pe câmp, în loc să ne jucăm, ca orice copii pe lume. 
Astfel de amintiri am eu de pe vremea celor ce ne-au ţinut în lanţuri şi la propriu şi la figurat. Niciodată nu-mi va părea rău că s-a terminat. Am fost sclavi pe pământurile noastre, de mici copii. 
Şi astăzi, unii mă insultă pentru că-s născută la ţară şi ştiu să ţin sapa în mână. 
Prima amintire de pe câmp o am de la 2 ani şi ceva. Culegeam ceapă. Dar nu m-a pus nimeni, pur şi simplu nu aveam cu cine să rămân acasă şi fraţii m-au luat pe câmp cu ei. Tata fiind la servici iar mama îşi făcea datoria în alt loc.
Nu puteam să stau şi să mă uit. Treaba trebuia făcută, altfel nu am fi primit uleiul pe cartelă.

Ps. Acum  catva timp am publicat o versiune al acestei istorii (adevărate) şi pe blogul meu de reţete. Dar cititorii de pe acest blog nu au avut ocazia să o citească.

**

Daca ai apreciat, te rog da un like, share, lasa un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alatura-te la fomidabila pagina de Facebook. O gasesti tu pe undeva pe aici. Se plimba aiurea. Nu stiu ce-i cu ea.
Dar mai ales nu uita sa ma urmaresti sau sa-mi citesti cartile pe Amazon.

Multumesc, om cu suflet! Pe data viitoare.

PS - Cand cauti ceva pe blogul meu in bara de cautare trebuie sa scrii o combinatie de cuvinte cu si fara diacritice. Ex. Cum sa uiti pe cineva Cum să uiți pe cineva, Imi  Îmi, Curatat Curățat, etc.
Asta pentru ca, din nefericire, sablonul meu are o setare aiurea si nu stiu cum sa o schimb.